„Eminescu şi eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde urmam studiile universitare. Eminescu era înscris la filozofie dar îl vedeam regulat. Nu era zi fără să ne întâlnim şi toate orele libere le petreceam împreună. În urma sfaturilor lui am început să citesc româneşte, m-am deprins încetul cu încetul cu rostirea literară a vorbelor şi am scris, cum zicea el, în şirieneasca mea, mai întâi comedia Fata de birău, apoi povestea Zâna zorilor şi în cele din urmă Noi, maghiarii. Deoarece eu nu eram în stare să scriu corect, el îmi copia manuscrisele cu multă discreţie şi le trimetea la Convorbiri literare”
Despre perioada de la „Timpul”, Slavici îşi aminteşte despre cei doi: „Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire, iar Caragiale, care puţine învăţase, dar pentru toate îşi avea mintea deschisă şi toate era în stare să le înţeleagă din puţine vorbe, era încântat şi sta în faţa lui cu ochii scrutători, hâtru nesăţios, care toate vrea să le afle.”
"Îl ştim cu toţii om care
trăia mai mult cu sufletul decât cu trupul. Cetind poeziile lui şi cele ce s-au
scris despre dânsul, mulţi şi-l mai închipuiesc şi drept visător pierdut în
lumea plăsmuirilor sale, un fel de rătăcitor răzleţ, care nu găseşte în lume
ceea ce caută în ea.
Adevărul e că el era un om
care trăieşte mai mult pentru alţii decât pentru sine, vede toate cele ce se
petrec în jurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune şi stăruie cu
îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet şi cugetător cu
vederi bine lămurite, ci totodată şi om de acţiune înzestrat cu simţ practic,
care ştie să-şi aleagă mijloacele şi e totdeauna gata să înfrunte greutăţile de
orişice fel.
-Doi duşmani primejdioşi avem
în faţa noastră, zicea el, răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti
n-avem să discutăm, ci să lucrăm şi mergem înainte.
Odată, când mă-ntorceam la
redacţiune, era lapoviţă şi el călca pe ici, pe colo, prin băltoace. Trecând
peste strada Colţii în strada Doamnei, la colţul căreia se construia atunci
Palatul creditului funciar, venea dinspre Poşta centrală spre noi un om desculţ
şi zdrenţăros.
- Uite!, grăi Eminescu,
arătându-mi-l. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele.
Răzămat apoi de unul dintre
pachetele de cărămidă, care se aflau în drumul nostru, el îşi dete silinţa să
se descalţe pentru ca să-i deie nenorocitului aceluia încălţămintea sa.
- Ai căpiat, omule?, i-am zis.
O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi însuţi desculţ.
- Eu?, răspunse el. De mine să
nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?!
Aşa era Eminescu."
15 ianuarie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu